|
|
Platoul carstic Secătura este una din zonele insuficient cercetate din punct de vedere speologic din Bazinul Mijlociu al Văii Iadei. Prin confluenţa celor două văi care delimiteaza platoul la est respectiv sud se formează Valea Căuşului, afluent de stînga al Iadei. Cursul mai important, Daica îşi are obîrşia la nord, izvorînd sub cumpăna de apă care desparte bazinul hidrografic al Brătcuţei de cea a Iadei. Odată ajuns pe stratele carbonatice (calcare stratificate, de vîrstă neocomian-barremian), în zona mediană a cursului acesta suferă o captare totală prin pierdere în albie, apele revenind la suprafaţă la contactul stratelor carbonatice al callovianului mediu cu gersiile cuarţitice de vîrstă hettangian-sinemurian, prin Resurgenţa de la Peştera Tunel (3720/31) de pe Valea Daica. Limita sudică este reprezentată de Pîrîul Fanului, vale dezvoltată pe contactul dintre calcarele tithonice şi gresii. La aproximativ 300 de m. de la confluenţă, în versantul stîng al văii, la altitudinea relativă de 15 m., cu 15 m. sub intrarea impunătoare ai Peşterii Tîrului (3720/32) se află un izvorul carstic care dublează debitul cursului de apă. Limita nordică reprezintă conglomeratele şi gresiile senoniene, respectiv micaşisturile care acoperă suprafeţe importante în zonă, iar spre vest calcarele neocomian-barremiene se întind pînă la contactul cu calcarele spatice şi calcarele marnoase de pe Dealul Rujetului.
Platoul Secătura se pare că este drenată în mare parte de Resurgenţa de la Peştera Tîrului şi cîteva izvoare temporare de pe aliniamentul Pîrîului Fanului. Debitul resurgenţei, aproximativ 3-5 l/s în condiţii meteo normale, este inferior aşteptărilor, cantitatea totală de apă din Valea Fanului la confluenţa cu Daica fiind sub 10 l/s. Izvorul reprezintă actuala resurgenţă a cursului subteran care a modelat Peştera Tîrului, cavitate care în afara perioadelor de viituri este străbătută partial de un curs cu debit infim. La viituri peştera funcţionează în regim de preaplin al resurgenţei, fiind invadată de cantităţi importante de apă care pătrund prin actualul terminus (un horn înalt de circa 30 de m.), în sala de la intrare formîndu-se un lac adînc de 2 m. (sorbul din extremitatea sudică a sălii dovedindu-se a fi insuficient pentru evacuare), pentru ca în ultima fază apele să deverseze prin pragul de la intrarea peşterii direct în valea torenţială al vechiului curs părăsit de ape în urma coborîrii nivelului piezometric la nivelul izvoarelor actuale. Luînd în considerare caracterul matur şi dezvoltat al galeriei principale din peşteră, adeseaori înaltă de 10 m. se conturează ideea existenţei unui sistem endocarstic cel puţin încurajator între pierderile din Platoul Secăturii şi Resurgenţa de la Peştera Tîrului.
În toamna anului 1997 în cadrul unei ture de prospectare autorul lucrării găseşte intrarea colmatată cu bolovani al unui ponor temporar. În primăvara anului 1999 echipa "Z" compusă din Dimén Levente şi Szűcs Szabolcs se hotăreşte la atac decisiv. Se decolmatează intrarea şi se explorează galeria principală pînă la terminusul actual. Peştera primeste denumirea Secătura 2.
În iulie 1999 au loc acţiuni multiple care au ca scop principal forţarea terminusului în vederea interceptării presupusului sistem Secătura-Tîrului. Echipa formată din Zih-Perényi Katalin, Czibulák János (Fóka) şi autor clarifică aproape toate semnele de întrebare rămase din tura anterioară, stabilind imposibilitatea depăşirii terminusului aval. Se explorează Reţeaua Paralelă pîna la cota de +5 m. faţă de intrare. Echipa Paul Damm şi Szűcs Szabolcs efectuează cartarea cavităţii (202 m. lungime; -30 m. deniv. negativă, +5 m. deniv. pozitivă), concomitent efectuînd marcarea activului cu fluoresceină. Trasorul nu a mai fost identificat în nici una din izvoarele posibile (Izvorul de la Peştera Tîrului respectiv Resurgenţa de la Peştera Tunel). La eşecul acţiunii de marcare au contribuit atît debitul forte mic în perioada respectivă, cît si abundenţa argilei în sectorul în care activul se infiltrează prin pietrişul de pe podeaua galeriei principale. În cadrul acestei campanii Paul Damm efectuează poziţionarea exactă (aparat G.P.S. Magellan 300, altimetru) a principalelor obiective din zonă. Astfel distanţa aeriană dintre Ponorul Secătura 2-Peştera Tîrului este 510 m. iar denivelarea 150 m. În septembrie 1999 echipa Szűcs Zsuzsa, Dezső József, Dezső Marius şi autor revine pentru a rezolva o stîmtoare abandonată în iulie. Dupa două ore de lucru pasajul strîmt este învins, dar galeria după doi metri se îngustează definitiv. Se renunţă la posibilitatea pătrunderii în sistem prin acest obiectiv.
Intrarea cavităţii se găseşte la nord de Cătunul Secătura la aprox. 100 m. de ultima casă, aproape de liziera pădurii care acoperă culmea înaltă de 920 m. situată la nord-vest de cătun. Constituie probabil cel mai vechi punct de captare al unei văi temporare de aprox. 50 m. lungime. Scurta văliugă se adînceşte rapid pînă la actualul ponor temporar-activ, unde formează o treaptă antitetică de 5 m. adîncime. Continuarea morfologică a văii este groapa situată la sud de actualul punct de pierdere, în capătul sudic al căreia se situează intrarea peşterii Secătura 2.
Actual ponor temporar-activ este supus acţiunii concomitente de colmatare şi adîncire. Aparţine categoriei pierderilor totale. Din punct de vedere al vîrstei este posibilă încadrarea în cea de a doua generaţie de ponoare de pe teritoriul Pădurii Craiului. Din acest punct de vedere putem accepta apropierea în vîrstă de Ponorul Pîrîului Scurt, situat la circa 200 m. est de el. Cele două pierderi s-au format în apropierea contactului gresiilor senoniene cu calcarele barremiene, relativ aproape unul de celălalt, pe suportul aceleiaşi tectonizari. Ponorul estic reprezintă punctul de captare al unei văi temporare organizat pe necarstificabilul senonian pe o lungime de peste 200 m. Continuarea morfologică a văii reprezintă o vale dolinară dezvoltată în direcţia Văii Daica, drenat probabil de Resurgenţa de la Peştera Tunel.
Intrarea Ponorului Secătura 2 (3720/289) are diametrul de 1 m. Accesul este îngreunat de colmatajul cu bolovani pînă la baza puţului de 2 m. de la intrare (sector extrem de periculos). Urmează o galerie puternic descendentă cu podeaua acoperită de bolovani, sector intens modelat, ceea ce ne sugerează funcţionarea galeriei ca vechi punct de captare, urmat de o verticală de 5 m. La baza puţului galeria interceptează un mic curs de apă, avînd ca sursă un izvor permanent, situat la aprox. 10 m. de intrare. O galerie îngustă şi colmatată cu argilă, dezvoltată spre amonte reprezintă conducta de legatură cu actualul ponor. Revenind la baza puţului de 5 m. galeria continuă să coboare cu panta de aprox. 30°, lăţimea galeriei variind între 1-1,5 m., înalţimea între 5-7 m., pînă la un sector îngust şi o săritoare de 3,5 m. Înainte de acest punct activul peşterii se infiltrează în patul de grohotiş de pe podea, dar la viituri cursul de apă ajunge pînă la terminusul actual. După săritoare urmează porţiunea cea mai spectaculoasă din punct de vedere morfologic, pereţii înalţi de 5 m. perfect paraleli se apropie la mai puţin de un metru unul de celălalt, galeria formînd un canion cu tavanul modelat evident în regim freatic. Panta galeriei se diminuează mult şi după un cot de 180°, pînă la care galeria ţinea vehement direcţia de sud-est, aceasta se shimbă brusc în nord-vest, caracterul de canion păstrîndu-se încă pe o porţiune de 10 m., pentru ca după încă 5 m. să ajungem în Sala Confluenţei. Galeria principală coteşte la dreapta şi continuă pînă în dreptul unei ferestre urmat de o săliţă închisă, colmatată la fund cu argilă (la -30 m.). Cu 4 m. înaintea ferestrei în peretele din dreapta se deschide un mic puţ de 2 m. care după o strîmtoare şi 2 m. de galerie îngustă revine în galeria principală.
Revenind la Sala Confluenţei, în continuarea galeriei principale, spre nord-vest se dezvoltă Reţeaua Paralelă. După o succesiune de trei verticale care sînt părţi componente ale unui horn de 15 m. înălţime urmează un sector cvaziorizontal, după care galeria coteşte din nou cu aproape 180°. După un horn de 4,5 m. şi o zonă mai strîmtă un nou cot, de data aceasta la dreapta readuce galeria la direcţia de nord-vest pentru ca după 13 m. să se colmateze definitiv. În peretele din stînga, print-o fereastră putem ajunge într-o galerie paralelă care în amonte se termină printr-un horn de 5 m. situat la cota de +5 m. faţă de intrarea peşterii.
Morfogenetic galeria principală se încadrează în rîndul cavităţilor vadoase de alunecare, prezentînd urme de modelare freatică evidentă (la nivelul tavanului), fază primară după care a urmat remodelarea vadoasă în concordanţă cu coborîrea nivelului de bază local. Reţeaua Paralelă este lipsit de un curs organizat permanent, aspectul total prezentînd diferenţe evidente faţă de galeria principală. Ansamblul de verticale cu lame tăioase pe pereţi, fragmentate de galerii scurte cvaziorizontale, existenţa puţurilor şi hornurilor paralele cu galeria de acces pe tot parcursul acesteia se poate interpreta ca fiind un aven de infiltraţie cu geneză aparte. Comun în formarea celor două sectoare este doar suportul de fracturi, existînd două direcţii de dezvoltare a galeriilor: cea principală NV-SE şi cea secundară N-S.
Concluzii
Descoperirea Ponorului Secătura 2 devine interesant prin caracterul matur şi dezvoltat al galeriilor ce aparţin unui ponor temporar aproape nesemnificativ. Dacă admitem că marea majoritate a platoului carstic descris în lucrare este drenat de Resurgenţa de la Peştera Tîrului, atunci ponorul studiat este doar o mică ramură a unui sistem vast. Peştera Tîrului este una din cavităţile cele mai spectaculoase din Bazinul Mijlociu al Văii Iadei, prima jumătate a galeriei de acces avînd dimensiunile de 7-9×10 m., terminusul actual al peşterii fiind un horn înalt de peste 30 m. cu diametrul de 5-6 m. Cantitatea de apă însemnată care apare din hornul terminal şi străbate peştera pe timp de viituri, precum şi creşterea considerabilă a debitelor izvoarelor aparţinînd acestui drenaj (există mai multe puncte de izvorîre din cauza conului de travertin depus de resurgenţă, dar toate acestea aparţin aceluiaşi acvifer) ne sugerează existenţa unei suprafeţe întinse de recepţie dar cu puţine cursuri organizate captate, ceea ce ar explica cantităţile reduse de apă în restul perioadelor. Absenţa altor emergenţe semnificative din zonă (în afară de Resurgenţa de la Peştera Tunel care drenează -probabil- doar extremitatea sud-estică a Platoului Secătura) sugerează existenţa unei reţele endocarstice importante. Potenţialul acestui presupus sistem este dublu faţă de extensia şi denivelarea dintre cele două cavităţi cunoscute -Secătura 2 şi Peştera Tîrului-. Astfel distanţa aeriană poate depăşi 1 km. cu un grad ridicat de ramificare, iar denivelarea posibilă atinge 300m.
Bibliografie
BLEAHU, M., 1982, Relieful carstic, Editura Albatros, Bucureşti.
ONAC, B. P., 1999, Carstologie generală. Curs litografiat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca.
ORĂŞEANU, I., 1991, Hydrogeological map of the Pădurea Craiului Mountains. Theoretical & Applied Kastology, vol. 4, pp. 97-127, Bucharest.
PATRULIUS, D., 1973, Harta Geologică a României, Foaia Remeţi.
RUSU, T., 1988, Carstul din Munţii Pădurea Craiului, Editura Dacia, Cluj Napoca.
VREMIR, M., 1996, Peştera aven din Dealul Pobraz. Cercetări Speologice, vol. 4, Bucureşti.
Pe această cale mulţumesc colegilor Matei Vremir şi Paul Damm contribuţia cu date şi sugestii referitoare la zona studiată respectiv cu determinări efectuate asupra obiectivelor cercetate.
|
|
