Peştera din Groapa Moţului
Munţii Pădurea Craiului

Paul DAMM

Preluare din revista Speomond, Numărul 4, 1999, pag. 23-24

Dintre numeroasele resurgenţe situate pe bordura nordică a Munţilor Pădurea Craiului, Izbucul din Groapa Moţului, prin apariţia "aceleiaşi" ape într-un număr de 8 izvoare, situate în ambii versanţi ai unei văi carstice, face o notă discordantă, deosebit de interesantă. Complexul de resurgenţe menţionat, drenează apele văii Deblei (RUSU 1988), care sunt captate în subteran prin Peştera de la Gălăşeni, situată la 1,6 km SV. Ciudata reapariţie a apelor sugerează încă de la prima vedere un regim înecat de curgere, cel puţin în ultima porţiune a sistemului hidrocarstic, poziţie la care de altfel au şi ajuns cercetătorii care au investigat din punct de vedere carstologic regiunea (VALENAŞ şi DRÎMBA, 1978; RUSU, 1988).

În 1990 o echipă a Clubului de Speologie Z, compusă din Paul DAMM, Eva DAMM şi Zoltan KISS, în versantul stâng al văii carstice amintite, remarcă prezenţa unui mic canion, format în mod evident prin prăbuşirea tavanului unui gol subteran. În urma informaţiilor culese de la localnici este începută o importantă acţiune de decolmatare, ce avea să cmuuleze în final 10 zile de muncă a câte 10 ore/3 persoane. Astfel este săpat un şanţ lung de 15 m adânc în medie de 1 m în vederea scăderii nivelului apelor din sifonul de intrare, între timp apărut la zi de sub mormanul de dărâmături şi gunoi. La această acţiune, cu un pregnant caracter şantierist, au luat parte Zoltan KISS, Paul DAMM, Eva DAMM, Radu POP, Constantin BOT, Tiberiu ILLE şi Adrian GARGEA sub directa îndrumare a lui Teodor LUPU, diacului din localitate, cel mai aprig susţinător al ipotezei existenţei Peşterii din Groapa Moţului.

Efortul depus, avea să fie încununat de succes abia în data de 17 martie 1991, când Paul DAMM, Constantin BOŢ şi Tiberiu ILLE explorează cca. 500 m de galerii în urma depăşirii a 5 sifoane şi ating cota +13 în dreptul unui nou sifon. Explorările sunt reluate în vara aceluiaşi an, ocazie cu care Andreas WALTER (T.H.C. Nurnberg) reuşeşte depăşirea în apnee a sifonului terminal. Din păcate, urmat după un spaţiu aerat lung de 4 m, accesul este blocat de către un nou sifon (nr. 7), actualul terminus al explorărilor.

Din punct de vedere geologic (BORDEA et.al. 1985) Peştera din Groapa Moţului este formată în calcare peletale cenuşiu deschise, cu rare accidente silicioase, (calcare de Gălăşeni), Callovian mediu - Tithonice. Formaţiunea face parte din compartimentul tectonic Zece Hotare (IANOVICI et.al. 1976) şi este dispusă sub forma unui monoclin, cu o uşoară cădere spre nord-nord-est.

Intrarea peşterii se găseşte la capătul unui canion activ, lung de 20 m situat în sudul localităţii Josani (jud. Bihor). În funcţie de nivelul apelor, pentru pătrunderea în subteran este necesară depăşirea a 1-2 sifoane închise, despărţite de un mic clopot de aer. Se interceptează astfel o galerie relativ strâmtă şi joasă (1/1m), cu baza ocupată integral de oglinda unor lacuri puţin adânci. După un parcurs de 110 m se ajunge la prima lărgire mai însemnată a galeriei, marcată de o interesantă difluenţă, destul de rar întâlnită în mediul subteran. Fenomenul are loc în regim vados, într-un lac puţin adânc, dar din păcate galeria de drenaj devine repede impenetrabilă.

Din dreptul difluenţei faciesul galeriei se schimbă brusc, în sensul măririi secţiunii transversale, care atinge pe alocuri 3/5 m. Înălţimea galeriei se reduce apoi treptat pe următorii 50 m, în exclusivitate datorită ridicării nivelului podelei, puternic aluvionată din acel punct. Tavanul coboară astfel, sau mai bine zis podeaua urcă până la 0,5-1 m faţă de tavan, lăţimea menţinându-se constant la peste 3 m. În ultima porţiune a galeriei, adâncimea apei creşte simţitor, depăşind pe alocuri 1,5 m. Avansarea prin apă este îngreunată local de prezenţa unor septe de tavan care creează o morfologie labirintică, precum şi de 3 noi sifoane, deschise doar în condiţii de secetă persistentă. Sifonul nr.6 (1,5/1m) este puternic aluvionat, fiind deci mai greu penetrabil, însă sifonul nr. 7 revine la faciesul anterior al galeriei. Datorită lungimii sale mari, el va putea fi abordat în viitor doar cu aparatură autonomă de scufundare.

Din punct de vedere morfometric peştera are o dezvoltare topografiată de 526 m. Sifonul terminal este situat la +13, cota maximă de +25 fiind atinsă într-unul dintre numeroasele hornuri de pe parcurs.

În urma celor prezentate, putem afirma că Peştera din Groapa Moţului - 526 m dezvoltare şi 26 m (-1;+25) denivelare - reprezintă o peşteră tipic resurgentă. Caracterele definitorii ale acesteia sunt cursul activ, cu debitul situat în jurul cifrei de 5 l/sec., orizontalitatea pregnantă a parcursului, întrerupt doar pe alocuri de mici repezişuri, numeroase lacuri cu adâncimi de max. 1,5 m, respectiv prezenţa celor 7 sifoane, majoritatea deschise la debite normale, toate fiind formate în schimb prin ridicarea nivelului albiei pârâului subteran în urma aluvionării pronunţate. Numeroasele hornuri de pe parcurs, au fost generate de apele infiltrate din dolinele de la suprafaţă, situate în acest sector la max. 50 m diferenţă de nivel deasupra peşterii.

Formarea peşterii a fost condiţionată de transferul apelor Văii Deblei de-a lungul unor feţe de strat spre Depresiunea Vadului. Tectonica a influenţat doar morfologia de detaliu a galeriilor, respectiv local dispunerea spaţială a acestora. În acest sens este remarcabilă asemănarea dintre sectorul din amonte de difluenţă şi Activul 1 din Peştera de la Gălăşeni (VALENAŞ, DRÎMBĂ, 1978) a cărei extremitate opusă şi este de altfel.

Prezenţa difluenţei vadoase identificate, demonstrează complexitatea organizării drenajului şi infirmă în mod categoric teoriile freatice avansate asupra părţii finale a drenajului.

Bibliografie

BORDEA S., BORDEA JOSEFINA, MANTEA G., (1985): Harta geologică a României, Foaia Zece Hotare, ed. IGG, Bucureşti.

IANOVICI V., BORCOS M., BLEAHU M., PATRULIUS D., LUPU M., DIMITRESCU R., SAVU H.(1976): Geologia Munţilor Apuseni, 631 p., ed. Academiei, Bucureşti.

ORĂŞEANU I.(1991): Hydrogeological map of the Padurea Craiului Mountains. Theor. and Appl. Karstology, vol.4, pp.97-127, Bucharest.

ORGHIDAN T., NEGREA S., RACOVIŢĂ G, LASCU C. (1984): Peşteri din România, 454 p., ed. Sport-Turism, Bucureşti.

RUSU T.(1988): Carstul din Munţii Pădurea Craiului,ed.Dacia, 254p. Cluj.

VALENAŞ L. DRÎMBA G. (1978): Cercetări de speologie fizică în Munţii Pădurea Craiului. Nymphaea t.VI. pp.279-328, Oradea.