|
|
Preluare din revista Speomond, Numărul 6, 2001, pag. 10-12
Zona înaltă cuprinsă între Lumea Pierdută, Gârdişoara şi valea Coblişului, din partea central - sudică a Munţilor Bihor, este încă destul de puţin cercetată în comparaţie cu restul masivului. Explorările speologice au fost axate până în anii trecuţi, cu precădere asupra unor obiective cunoscute sau asupra unor perimetre mai
accesibile (fig. 1). Rezultatele acestor prime investigaţii au rămas nepublicate până în prezent. Deşi studiul geospeologic al regiunii este în curs de finalizare,
considerăm utilă prezentarea unei note preliminare, referitoare la principalele peşteri investigate.
Din punct de vedere geologic (Bleahu et al. 1980 şi 1985), în regiune aflorează pe mari suprafeţe calcare, dolomite şi subordonat gresii cuarţoase aparţinătoare Unităţii de Bihor, respectiv depozite detritice cimentate permo-werfeniene din cadrul Unităţii de Arieşeni. Energia de relief ridicată, pe fondul mozaicului litologic existent a creat premisele formării unor sisteme hidrocarstice majore, care se descarcă prin izbucuri situate la nivelul talvegului văilor limitrofe.
Peştera Biserica Scochii (3408/10)
La cca. 3 km amonte de confluenţa cu Coblişul, în versantul drept al văii Ponoraş, la nivelul talvegului se găseşte o exurgenţă cu debitul apreciat la cca. 10 l/s, cantonată în calcare Neocomian - Apţian inferioare. Deasupra izbucului, la 7 respectiv 14 m altitudine relativă sunt situate intrările Peşterii Biserica Scochii (fig. 2), o cavitate activă spaţioasă, care reprezintă momentan singura posibilitate de pătrundere în sistemul carstic aferent.
Prima explorare consemnată a peşterii a fost realizată de către Clubul de Speologie "Casa de Piatră" din Turda în 1980 (Goran, 1982). În anul 1993 P. Damm, M. Botez, C. Pop şi T. Ille efectuează o serie de escalade şi decolmatări în zona finală, continuate apoi de C.S. "Ursus Spelaeus" Târgu Mureş. În anul 1999 în cadrul unei expediţii internaţionale o echipă a Clubului de Scufundări "Plózer István" Budapesta, condusă de Tibor Dianovszky, depăşeşte 4 sifoane, oprirea fiind dictată de un
colmataj din cadrul sifonului nr. 5. Cu aceeaşi ocazie P. Damm, Katalin Kocsis-Damm şi Z. Szabó efectuează ridicarea topografică completă a sectorului antesifon.
Intrarea principală a peşterii (16/6 m), prezintă o importantă acumulare de prăbuşiri în partea dreaptă (punct în care se găseşte şi intrarea secundară) şi se continuă cu o galerie cotită, temporar activă, care se îngustează treptat până la lăţimea medie de 4-5 m. La 75 m de la intrare, prin intermediul unei galerii
laterale (de tip "prea-plin") este interceptat cursul subteran, limitat spre amonte de un sifon, iar spre aval de un colmataj; galeria principală devine apoi uşor ascendentă şi la 113 m de la intrare se colmatează definitiv cu material detritic. În acest ultim sector remarcăm existenţa unei reţele afluente bietajate având o lungime totală de 158 m, care prin intermediul unui horn atinge cota maximă a peşterii.
Galeria sifoanelor are o lungime de cca. 100 m, cel mai lung sector aerat (cca. 40 m) fiind situat între sifoanele 4 şi 5. Actualul terminus se găseşte în cadrul sifonului nr. 5, unde se efectuează lucrări de decolmatare subacvatică.
Peştera de la Iezere (3409/3)
Într-o zonă confuză de platou la cca. 500 m nord de izvorul de la capătul văii Ponoraş, pe contactul litologic dintre gresiile cuarţoase Hettangian - Sinemurian
inferioare şi calcarele Neocomian - Apţian inferioare, la altitudinea de 1250 m sunt situate cele 3 intrări ale Peşterii de la Iezere. Cavitatea a fost reperată de
M. Bleahu (Vălenaş et al. 1977), explorarea şi cartarea fiind realizate de către L. Vălenaş şi L. Pop în 1980.
Intrarea principală a peşterii (9/6 m.) este situată la cota -15; ea este urmată de o sală largă, descendentă, în care debuşează intrarea superioară sub formă de aven (cota 0) şi o intrare laterală (fig. 3). Continuarea, sub forma unei galerii meandrate de tip canion se găseşte în partea de sud a sălii de la intrare. La cota
-44 într-o zonă labirintică este interceptat un curs activ temporar, care va parcurge apoi longitudinal întreaga peşteră, primind aportul a doi afluenţi la -52 şi -93, ambii accesibili pe lungimi de câteva zeci de metri.
Aval de primul afluent galeria principală se lărgeşte, prezentând mici galerii laterale şi un scurt nivel superior. În ultima porţiune activul îşi reduce sensibil dimensiunile şi după un sifon deschis se termină datorită unui colmataj la cota -97.
Peştera de la Iezere s-a format pe seama captării în subteran la nivelul contactului tectonic J1-K1 a trei cursuri subaeriene independente. Din punct de vedere morfologic predomină formele caracteristice unei curgeri cu nivel liber, cu trecere spre cele de regim înecat spre final, peştera fiind o tipică "drawdawn vadose cave" din cadrul unui sistem de pasaj interfluvial.
Peştera-aven din Faţa Bălăcenii (3404/31)
Peştera-Aven din Faţa Bălăcenii este situată la cca. 500 m NE de Izbucul Gura Apei în calcare Anisian superior - Carixian inferioare, şi a fost descoperită
de Paul Damm şi Marin Giurgiu în 1986. La explorările, coordonate de Károly Moréh, au participat: P. Damm, Z. Kiss, G. Keserü, H. Mitrofan, L. Piroska şi L. Kocsis. Ridicarea topografică a fost efectuată de Árpád Kelemen pentru 585 m dezvoltare şi -33 m denivelare (fig.4).
Intrarea este situată la capătul din amonte al unei văi seci slab conturate, are 4/3 m şi dă acces la un puţ perfect eliptic, adânc de 26 m. Puţul debuşează într-o sală de 14/8/12 m, având podeaua acoperită în cea mai mare parte cu o argilă fin stratificată. Sala este urmată de o galerie spaţioasă (4/10m), frumos concreţionată. La 64 m. de la intrare o imensă scurgere stalagmitică formează un baraj, care, cu excepţia unui pasaj extrem de strâmt (Terminus 1986), obturează în întregime galeria. Depăşind obstacolul, se ajunge în Sala Candelabrului, în tavanul căruia se găseşte un disc, comparabil cu cele descrise din peşterile Pojarul Poliţei, Piatra Altarului sau Humpleu.
La capătul sălii, într-o zonă nisipoasă, se interceptează Cursul de Nord al reţelei, un activ temporar, care curge de la nord spre sud, în direcţie contrară sensului de înaintare. Spre amonte, după depăşirea unui nou baraj stalagmitic, galeria continuă neschimbată pe o lungime de 54 m până în dreptul unui colmataj aluvial. Deasupra punctului final, se dezvoltă un horn umplut cu blocuri angulare de calcar provenind de la exterior.
Spre aval, Cursul de Nord evoluează de-a lungul unei galerii uşor descendente, cu dimensiuni sensibil mai reduse (2/2m) ca după 33 m. să ce verse în Cursul de Vest. Sectorul amonte al acestuia prezintă secţiuni eterogene, în general largi pe primii 70 m, după care se îngustează, meandrează puternic şi devine total impenetrabil după un parcurs de 60 m. Spre aval Cursul de Vest se prezintă sub acelaşi facies: strâmt, puternic meandrat şi cu numeroase porţiuni unde tavanul coboară brusc,
formând pseudosifoane. Terminusul este o strâmtoare impenetrabilă care se găseşte la 108 m de la confluenţă, la cota de -33 m.
Din punct de vedere morfologic Peşterii-Aven din Faţa Bălăcenii, evidenţiază pe de-o parte, galerii largi, fosile, intens concreţionate (până la obturarea completă), formate în regim înecat, iar pe de altă parte o galerie aproape rectilinie, foarte îngustă, formată în regim de curgere cu nivel liber, de către micul curs subteran care îl parcurge şi în prezent. Ambele categorii de goluri sunt dezvoltate pe sistemul de fisuri de sprijin al Faliei Bălăcenii - Est.
Din punct de vedere hidrologic peştera este parcursă longitudinal de către un curs activ cu caracter temporar (Cursul de Vest), al cărui debit maxim poate atinge 2-3 l/sec. la cca 24 de ore după instalarea unor precipitaţii, debitul scăzând apoi în mod lent până la secarea completă. El primeşte un singur afluent (Cursul de Nord), care în opoziţie, transmite mult mai repede unda de viitură (practic instantaneu), fapt ce denotă un bazin de recepţie apropiat şi o permisivitate ridicată a drenului. O notă de inedit oferă cursul activ care îşi face simţită prezenţa în urma unor ploi de durată, în peretele puţului de intrare al peşterii. Acesta drenează pierderile din albia unui torent din imediata apropiere a intrării şi poate cauza o, cu adevărat, neplăcută surpriză persoanelor care doresc să parcurgă reţeaua! Drenajul final al peşterii este îndreptat cu certitudine către Izbucul Gura Apei, al cărui nivel superior fosil, respectiv subfosil, îl şi reprezintă.
Avenul Ursului (3404/46)
La 0,5 km. aval de Groapa Gârzii, Hoanca Hinchirişului primeşte un afluent de dreapta, cu un caracter temporar al curgerii. Avenul este situat la 450 m amonte de confluenţă, în versantul drept al acestei văi, la o altitudine de 1315 m (10 m. altitudine relativă). După o mică intrare de versant, se deschide un puţ larg, dezvoltat pe o fractură de sprijin a faliei Bălăcenii-Est. La bază se interceptează o galerie puternic descendentă, care după coborârea a două noi trepte verticale, devine impenetrabilă la -25. Avenul (fig.5) s-a format pe seama unei vechi captări a pârâului din vecinătate, conexiunea genetică cu ponorul fosil alăturat fiind evidentă.
Avenele 2,3 şi 4 din Hoanca Măguranului (3404 / 2; 27; 28)
Hoanca Măguranului este o vale carstică de tip sohodol, care "confluează" cu Gârdişoara la 300 m amonte de Izbucul Gura Apei. În bazinul acestei văi au fost
descoperite mai multe cavităţi, dintre care 3 (avene) sunt mai importante. Ele sunt situate la 525, 750 şi 900 m amonte de confluenţă, la altitudini relative de
0-5 m. Din punct de vedere genetic golurile menţionate sunt avene insurgente, formate pe seama unor mici cursuri de apă temporare, dispărute în cazul avenelor nr 2 şi 4. Avenele sunt situate în bazinul de recepţie al Izbucului de la Coliba Gheobului la distanţe aeriene de 1,3 -1,5 km şi 130 - 200 m diferenţă de nivel, reprezentând potenţiale căi de penetrare a sistemului.
Avenul Gemănata 2 din Grumazul Bătrânii (3446/3)
La 750 m W-NW de vârful Bătrâna, în zona cunoscută sub denumirea de Grumazul Bătrânii, la 1490 m altitudine, se găsesc cele două intrări ale Avenului Gemănata 2. Cavitatea a fost descoperită de o echipă a CS "Casa de Piatră" Turda (Goran, 1982) şi cartată pe o lungime de 105 m. Explorările sunt reluate în 1987 de către P. Damm şi I. Kiss, ocazie cu care este derocată intrarea într-o reţea paralelă şi este recartat întregul aven.
Două intrări spaţioase (4/3; 1,5/2 m), aflate în versant, converg într-o sală cotită şi puternic descendentă. Din segmentul inferior al sălii se desprind două galerii paralele care ating cotele de -43 şi -42. Prima dintre ele, după un pasaj orizontal îngust, se continuă cu un puţ în pantă de 75-80°, temporar activ, urmat la bază de două săliţe denivelate între ele, iar cea de-a doua galerie este un meandru puternic descendent care se colmatează la cota -42.
Avenul Gemănata 2 este un fost ponor (situat la cea mai mare altitudine din munţii Bihor), care drena un curs subaerian, organizat la nivelul unor depozite de vârstă Liasic inferioară, erodate din apropiere între timp. Elementele morfologice evidenţiate denotă formarea avenului în regim de curgere cu nivel liber, drenajul ipoteticului curs activ putând să fi fost îndreptat spre Izbucul Mic (bazinul Someşului Mic) sau Coliba Gheobului (bazinul Arieşului Mare).
Bibliografie
Bleahu, M., Dimitrescu, R., Bordea, S., Bordea Josefina, Mantea, G. 1980. Harta geologică a României, Foaia Poiana Horea, Bucureşti (ed IGG).
Bleahu M., Bordea Josefina, Mantea Gh., Cioflică G., Ştefan A., Popescu A. Marinescu F., Bordea S.1985. Harta geologică a României, Foaia Pietroasa,
Ed. IGG. Bucureşti.
Goran, C. 1982. Catalogul sistematic al peşterilor din România, Bucureşti (ed. CNEFS).
Ianovici, V., Borcos, M., Bleahu, M., Patrulius, D., Lupu, M., Dimitrescu, R., Savu, H. ,1976. Geologia Munţilor Apuseni, Bucureşti (Academiei).
Orăşeanu, I. 1997. Contributions to the hydrogeology of karst areas of the Bihor-Vlădeasa Mountains (Romania) - Theoretical and Applied Karstology, 9 [1997], 185-214.
|
|
