Deşi este mult mai puţin renumit sub aspectul bogăţiei concreţiunilor în comparaţie cu celebrele sale vecine: Peştera V11 şi Peştera din Valea Rea, Avenul V5 nu dezamăgeşte nici sub acest aspect. Parcurgând cavitatea, vizitatorul va rămâne surprins, după zeci şi sute de metri de galerii strâmte, care oferă doar roca vie, de adevăratele explozii cristaline, care apar în cele mai neaşteptate locuri.
O astfel de situaţie oferă şi zona terminus 1988, care nu întâmplător a primit numele de Sala cu Aragonite. Pătrunzând în acel sector, vom rămâne pur şi simplu şocaţi la vederea jerbelor de cristale care acoperă tavanul sălii pe mai bine de 15 m lungime.
Privind mai de aproape, ne vom da seama că admirăm varietatea "nobilă" a carbonatului de calciu: aragonitul. O cavalcadă de cristale aciculare a căror grosime doar arareori depăşeşte 2 mm, concrescute paralel sau în mănunchiuri radiale, care pornesc de la o "rădăcină" comună, lipită de perete sau de un grup vecin de cristale. Lungimea indivizilor este de asemenea remarcabilă, adesea 20 cm, fără ca pe acel parcurs să fie sesizabilă o creştere semnificativă a diametrului.
Cu toate că aceste cristale în realitate sunt translucide, chiar transparente, din nefericire o peliculă foarte fină de argilă îmbracă întreg edificiul. Acest din urmă aspect nu deranjează însă, mai ales că din loc în loc, s-au depus şi concreţiuni calcitice clasice, de un alb imaculat, care contrastează puternic cu ruginiul aragonitelor.
Este interesant de remarcat aspectul general al acestor aragonite, diferit de cel îndeobşte întâlnit în mediul speleal. Ele seamănă mult mai mult cu aşa zisele "flori de mină", depuse din soluţii suprasaturate în diferite geode (care oferă condiţii de stabilitate termodinamică foarte rar întâlnite într-o peşteră), decât cristalele "obişnuite". Şi într-adevăr, dacă mai alocăm puţin efort turei noastre, ceva mai departe, în amontele Sălii Balustradei, pe tavanul unei galelii active, excavată în regim vados, vom regăsi aragonitul, dar de data aceasta sub forma unor "aripi de fluture" şi "cuiburi" eflorescente, cât se poate de caracteristice unei peşteri.
Amintindu-ne de principalele aspecte legate de geneza (polifazică) a avenului (DAMM 1996; SILVESTRU 1988), nu vom ezita să punem formarea aragonitelor noastre, temporal, pe seama primei faze, freatice, care a condus la conturarea actualului Complex al Sălilor Mari. În cadrul acestuia ar putea intra în discuţie doar o fază uşor tardivă, sau eventual una incipientă. Doar acestea puteau teoretic să creeze condiţiile de stabilitate menţionate mai înainte, probabil prin blocarea unei pungi de apă într-un segment de galerie izolat în prealabil.
Cu toate că ulterior formării, cristalele au fost acoperite de o peliculă foarte fină de argilă, iar scurgerea timpului le-a mai domolit formele îndrăzneţe, aragonitele din V5 reprezintă prin tipul, dimensiunile şi aspectul estetic creat, o adevărată capodoperă a Naturii, care merită toate eforturile de a fi protejată!