Peştera lui Potriva este una din cavităţile cel mai des vizitate dintre cele situate în interiorul ramei Munţilor Pădurea Craiului. Dificultăţile tehnice relativ ridicate ale parcursului, complexitatea şi nu în ultimul rând apropierea faţă de căile de comunicaţie au făcut din Potriva un obiectiv speologic-speoturistic tentant, însă destul de puţin cunoscut şi studiat.
Impresionanta intrare de peşteră (17/10 m) care înghite apele uneori destul de învolburate ale Văii Mnierei în extremitatea vestică a Depresiunii de la Pusta Călăţea a atras de timpuriu atenţia cercetătorilor, fiind investigată din punct de vedere biospeologic încă din 1924 de către P.A. Chappuis. Cercetările care au urmat, iniţiate de T. Rusu pe la mijlocul anilor '60, au vizat în primul rând clarificarea unor aspecte teoretice şi practice legate de hidrogeologie (demonstrarea drenajului spre Peştera de la Aştileu, unde apele sunt captate pentru consum), respectiv geomorfologia exocarstului. Muzeul Ţării Crişurilor în urma sesizării primite de la speologii amatori orădeni, care au luat primele contacte cu P. lui Potriva la începutul anilor '70, a efectuat o campanie de săpături arheologice şi paleontologice în galeriile fosile ale peşterii, descoperind numeroase piese scheletice aparţinătoare lui Homo sapiens şi Ursus Spelaeus.
Prima explorare mai serioasă a peşterii aparţine însă aceluiaşi Teodor Rusu, oprit de sifonul din capătul Sălii de Intrare, respectiv de o strâmtoare dintr-un horn aparent fără nici o perspectivă de continuare. În mod paradoxal acesta va fi punctul care va atrage atenţia unui grup de speologi amatori din Oradea şi Aleşd, format din L. Berecz, I. Dezsõ, I. Kõszegi, G. Papp şi L. Tóth, ulterior membrii fondatori ai clubului de Speologie Z, care după o scurtă derocare au pătruns într-un puţ adânc de 15 m, format în realitate din 3 trepte, ce debuşa în profunzimile până atunci necunoscute ale peşterii.
Galeria care se cască în faţă era, după penibila hârşăială de acces, în sfârşit largă, iar pelicula fină de argilă de pe pereţi indică o inundare periodică, deci situarea undeva prin apropiere a cursului activ mult căutat.
În urma unei serii de bâjbâieli prin câteva galerii cu darul inevitabilei reveniri în acelaşi loc, dar prin altă parte, continuarea a fost identificată sub forma unei galerii orizontale confuze, care după un frumos parcurs efecutat cu precădere în patru labe, a oferit în sfârşit urechilor avide, bubuitul râului subteran. Din acel punct galeria îşi măreşte dimensiunile, parcă pentru a prefaţa Sala Mare a activului, un hău impresionant înalt de peste 40 de metri, urmat îndeaproape de un frumos canion cu profil gotic prin care reapare apa Văii Mnierei. Elanul luat de exploratori în această conductă forţată cu pereţii umezi, sclipitori la lumina lămpilor cu acetilenă, avea însă să fie curmat în curând. La capătul a doar 30 m de curs învolburat, râul se varsă într-un lac negru şi foarte adânc, ce ocupă întreaga secţiune a galeriei care continuă impasibilă şi dincolo de cei 10-15 m vizibili direct.
Cartarea galeriilor cunoscute la acea dată şi explorarea zonei cu lacuri alătuti de LIVIU VĂLENAŞ şi NICU SASU aveau să constituie unul din actele de naştere ale Clubului Z, consemnate de data aceasta în Pădurea Craiului. Lacul final, din punctul numit de atunci La Debarcader, cu toate eforturile depuse în depăşirea unor strâmtori navigabile la limită, cu barca parţial dezumflată, nu avea să ofere pătrunderea în marele sistem, rămas de altfel până la recentele expediţii de scufundare din Peştera de la Aştileu, total inaccesibil.
Deşi cu o serie întreagă de semne de întrebare rămase nelămurite, priorităţile explorative din alte regiuni carstice au ţinut echipele Z-ului departe de tenebrele P. lui Potriva timp de aproape 10 ani. Mult plănuita reexplorare a peşterii a început totuşi în iarna anului 1985 la iniţiativa lui Paul Damm şi Emil Filip. Acţiunea, desfăşurată în colaborare cu o echipă a Grupului Speotelex Cluj condusă de Paul Matos, avea drept scop o purecare sistematică a tuturor văgăunilor care se căscau pe parcursul peşterii, alături de o recartare necesară poziţionării exacte a acestora.
Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Delicata escaladă a unui horn argilos din prima treime a galeriei fosile avea să îi conducă pe P. Matos, A. Almaşan şi P. Damm în Reţeaua Harakiri, un labirint aberant, dispus pe vreo 3 nivele, iar un altul foarte foarte strâmt, urcat de Radu Pop, i-a oferit temerarului reţeaua care în prezent îi poartă numele. Viitorul în Potriva numindu-se escalada, Liviu Vălenaş, Nicu Sasu şi Péter Ménesi, cu plecare dintr-o gaură dibuită la 10 m deasupra Sifonului 1, găsesc un nou traseu fosil al râului, care cu tot ipoteticul racordaj la Reţeaua Radu Pop complică şi mai mult teoriile curente referitoare la geneza şi evoluţia peşterii, care pe vremea lui Teo Rusu păreau încă deosebit de simple şi clare.
Harta expusă la Speosportul de la Costineşti din 1987 marca 3 km de galerii, iar posibilităţile de continuare erau substanţial reduse. Rămăsese de continuat doar escalada artificială spre o gură de galerie suspendată în Sala Mare a Activului şi eventual cea de deasupra Debarcaderului. Între timp Potriva devenise şi o peşteră de antrenament atât pentru membrii coaliţiei de explorare, cât şi pentru echipa salva-speo din Cluj condusă de Radu Craioveanu. Statutul astfel dobândit, cu tot numărul mare de ture pe care îl implica, nu a dus la noi descoperiri timp de 5 ani, deşi efortul investit în această direcţie nu a scăzut în mod semnificativ.
În 1992 însă cu ocazia unei astfel de ture Paul Damm şi Szabolcs Szűcs ajung să rătăcească din pură întâmplare printr-o galerie ascendentă destul de strâmtă din zona mediană, care în mod evident trebuia să ducă undeva către suprafaţă. Capătul acelui tub eliptic era marcat de un fel de fisură-horn, cu o grămadă de bolovani instabili răspândiţi aiurea pe parcursul vizibil direct. A fost nevoie de o puternică motivaţie a dovedirii lipsei de perspectivă de înaintare în acea direcţie, pentru ca cei doi să se angajeze în slalomul vertical printre bolovani. Nu mică a fost însă surpriza oferită de ultimul pasaj strâmt, care a debuşat într-o galerie orizontală cu diametrul de 2m, când aşa ceva în mod normal, nu avea ce să caute acolo. Au fost parcurşi în seara aceea aproape 600m de galerii care nu semănau de nici o culoare cu ce a oferit Potriva până atunci, ba chiar, cartările ulterioare au dovedit că una dintre ramuri depăşeşte destul de mult în extensie intrarea, sfârşindu-se într-o zonă intens tectonizată undeva sub actualul curs subaerian al văii Mnierei. Ramura de nord-vest, reprezentând avalul reţelei, după primii 100 de metri a început să încălzească speranţele pătrunderii în mult doritul sistem. Galeria a devenit descendentă, urmele lăsate de un curs subteran cu debit mare fiind vizibile peste tot, evidenţiind un nou traseu subteran al Mnierei. Resursele Potrivei în domeniul imprevizibilului s-au dovedit însă din nou inepuizabile. După o cotitură şi o mică săritoare galeria s-a terminat brusc şi fără explicaţii suplimentare. Nu era nici o prăbuşire sau dop de argilă ci pur şi simplu o fisură largă de 15 cm în care nici măcar pietrele aruncate nu se duceau mai departe de 2 metri.
De atunci Potriva se pare că s-a închis în sine. Cu toată reexplorarea lacurilor în costume de neopren şi escaladarea direct din apă a unor hornuri, acţiune extremă, la care şi-au dat concursul C. Pop şi P. Damm, sau căţărările în extremis ale lui Feri Magyari au oferit doar nişte prelungiri nesemnificative. Cursul activ, într-o perioadă de secetă intensă care a determinat secarea văii Mnierei, a fost parcurs şi el, cu excepţia sifonului 2 (din actuala configuraţie) colmatat cu lemne şi gunoi menajer, practic în întregime.
Potrivei îi va fi consacrat un important capitol dintr-un studiu complex al carstului din zona Aştileu-Pusta Călăţea, aflat în ultima fază a definitivărilor, care va pune într-un fel punct semnelor de întrebare. Dar asta să fie totul? Scafandrii lui Lubomir Benysek au găsit drumul prin sifoanele Aştileului, răzbătând în nişte spaţii de o mărime şi o complexitate de natură să te pună pe gânduri. Se va reuşi oare vreodată joncţiunea şi oferirea topurilor naţionale a unei noi peşteri de peste 10-15 km dezvoltare? Sau câte generaţii de speologi vor trebui să se mai perinde prin tenebrele platoului Hârtoapele Igreţului pentru a-i dezvălui o şi mai mare parte a tainelor?
Desigur viitorul va da răspuns acestor întrebări, probabil într-un fel pe care azi nici nu îl bănuim. Cert este însă că în lipsa tentaţiei necunoscutului, a râvnei de explorare, cunoaştere şi înţelegere a Naturii, cu toată competiţia sportivă de performanţă atât de la modă în zilele noastre, speologia de amatori nu ar merita o altă soartă decât să fie transmisă pe Eurosport. Potriva este unul din capitolele frumoase ale speologiei româneşti, construit în decursul a mai bine de trei generaţii. Penetrarea ei în continuare va necesita nişte disponibilităţi, eforturi şi idei pe care noi cei care am explorat-o, până în prezent nu le-am avut. Cu toţii vrem însă să credem că va veni într-o zi şi cea de a patra generaţie a Peşterii lui Potriva.