Preluare din revista Speomond, Numărul 4, 1999, pag. 9-13
Omul a fost din totdeauna predispus să facă din proprie iniţiativă nişte lucruri, de care altminteri nu s-ar fi legat nici în ruptul capului. Ce contează că, imediat după primii paşi timizi, marea majoritate a confraţilor noştri în ale peşteritului, a fost etichetată într-un fel sau în altul? De altfel ce mai contează că la umbra Cortinei de Fier nişte indivizi care au găsit o peşteră, sau aven în cazul de faţă, şi-au construit acolo propriul lor Gulag? Căci dacă nu ai o peşteră, ţi-o sapi!
Operaţiunea, care în anumite cercuri se cheamă derocare, decolmatare sau scormoneală, are la bază probabil nişte motivaţii ciudate: chemarea necunoscutului sau plăcerea muncii făcute în zadar. Nu cred însă că este cazul să ofer cititorilor un studiu ştiinţific, presărat cu amănunte şocante, sau consideraţii asupra celor mai recente cuceriri din domeniu.
Eu mă voi mulţumi să vă spun doar că pentru toate eforturile, suferinţele dar şi succesele noastre, trăite acolo, este de vină un singur om! Acest domn, pe numele său Iancu Orăşeanu, după nişte sfătuiri, duse în cea mai mare taină cu Ghiţă Brijan, nu a precupeţit efortul de a se furişa până în Vărăşoaia şi de a turna o găleată de zeamă fluorescentă în ponorul cel mai nordic de acolo!
Era anul 1984 după Christos. Hodobana tocmai se terminase şi toată lumea era în căutarea noului Tărâm al Făgăduinţei. Este uşor de înţeles că febra ne-a cuprins pe toţi în aşteptarea rezultatelor campaniei hidrogeologice. Şi nu degeaba! După numai 12 ore, vijeliosul râu care trece printre cochetele case de vacanţă din Boga, semăna panică. Apa era VERDE.
Vestea s-a răspândit ca fulgerul din clipa în care informaţia a ajuns la regretatul Paul Matos. Ştirea a fost pomenită la loc de cinste în următorul număr al revistei sale Speotelex; din care Pali, într-un mod până astăzi neelucidat, reuşea să scoată trei numere pe an!
După o tură de recunoaştere, care a avut loc într-o zi de sărbătoare, Matos şi Zoli Kiss ajung la concluzia că prin zăpada de 2 m, cu tot 1 Mai-ul muncitoresc, nu se zăreşte nimic. Vara trebuie aşteptată.
Startul este reuşit. Se doarme la Ştei în garsoniera lui Iancu, se povesteşte cu Sanyi şi Lajos Mátyási şi echipa urcă la Padiş într-un mod elegant, cu duba sondorilor.
Din nefericire însă, Vărăşoaia se dovedeşte a fi inexpugnabilă. Săpăm în neştire în tot felul de văgăuni care suflă în draci, dar probabil că tocmai alergarea de la un obiectiv la altul, pentru a găsi varianta cea mai comodă, a sortit eşecului această promiţătoare acţiune.
Şi gata! Entuziasmul dispare, iar gaşca, conform normelor aflate în vigoare, se sparge.
Anul 1986 îl duce pe Pali Matos la Poiana Horea, restul echipei optând pentru Valea Cetăţilor. Astfel numai pentru un final de tabără se mai populează Poiana Vărăşoaia. Dar tot nimic nu se iveşte. Într-un târziu, inspiraţia urgenţei problemelor acumulate peste ultima noapte a turei, mi-a condus paşii spre partea superioară a unei mici poieni de pe versantul estic al Vârfului Vărăşoaia. Iar acolo, la marginea poienii, un trunchi de brad putrezit ieşea sub un unghi aberant din iarbă.
Avenaşul, ascuns sfios sub acel dop, avea să primească numele de V5, sau Faţa Muncelului după locul cu pricina. Am decolmatat un pic pe la -5, iar la -10 era deja clar că gaura era diferită de tot ce a oferit până atunci zona. Gol de distensie gravitaţională în pantă de 35°, curs activ temporar (dar situat pe un vârf de munte!) şi primul curent de aer absorbant din regiune.
Am revenit la aven alături de Károly Moréh şi György Keserü după o tură de Valea Rea, unde am stat înţepenit în Meandrul cu Tăiţei mai bine de un ceas; şi o alta, executată la Cabana Padiş, destinată redresării psihice.
Aveam cu noi o ţeavă de sondă, cea de-a doua bijuterie tehnică folosită la explorări, după toporul prost ascuţit cu care am eliberat intrarea. A fost însă cât se poate de eficient. Strâmtoarea la care ne opriserăm cu un an înainte, a devenit un puţ cu diametrul de 1m la gură, în numai 15 minute!
Am coborât într-un mod onorabil până la -35, unde cu tot moralul îmbunătăţit, am refuzat să mă vâr în îngustimea, de altfel deloc îmbietoare din cauza montmilchului, care se profila în faţa noastră.
Mare tabără mare, organizată de Pali Matos la Vărăşoaia: Speotelex Cluj, Emilian Cristea Alba Iulia, Czárán Gyula Tinca, Alpin Grup Timişoara, BKBT Oradea plus speologi individuali. În V5 se lucrează în 3 schimburi pe zi. Este depăşit Montmilch-ul dar se ajunge la Gaura de Şoarece, care ulterior va primi şi numărul unu. Şpiţ, baros, bomfaier, ţeava noastră de sondă şi Marcel Hudrea. Tehnici de vârf, procedee moderne, sfârşit de secol XX. Marcel, ultima unealtă, este pusă în funcţiune timp de 3 ore, după depăşirea obstacolului de către colegii de echipă.
Puţ de 16 m, sală mare, încă una, un mic activ, aragonite. Şi încă ce aragonite!!! Meandrul cu Septa Fraierilor, -104; hartă: Csaba Csák şi Elisabeta Orbán = 300 m. Şi gata! Gata?!?
Radu Pop, Călin Pop, Mihai Botez, Dumi Ciocan, István Szlány, Levi Dimén, Puiu Chiseliţă. Zăpadă de 1,5m, lupi, urşi, Claudia (Dia). Speologi în cantonul silvic. Pădurar dotat cu puşcă, care vânează speologii din cantonul silvic. Se sapă la Aragonite. Se pătrunde în Reţeaua Paralelă.
Cartare integrală: Paul Damm, Zoltán Kiss, Radu Pop. Se sapă la Septa Fraierilor şi la Aragonite.
Linişte şi pace. Moral ridicat. Lumea se dă prin Valea Rea, peşteră care începe să îşi arate colţii şi o mică parte a speleotemelor. Piri Laci dărâmă prăbuşirea de la intrarea în Meandrul cu Tăiţei. Se explorează şi se cartează pe 1166 m Peştera V11, descoperită în dolina cu closet (budă...) de lângă fosta Casă a Văcarilor, la numai 30 m de tabără! Se sapă în V5, tot la Aragonite. Dincolo parcă ar fi ceva...
Cea de-a doua tabără SAS şi prima organizată la Vărăşoaia. Acţiune desfăşurată sub egida prieteniei, democraţiei, circularelor şi cu ajutorul de neprecupeţit al camionului lui Marcel Hudrea. Poiana s-a populat ca niciodată. 20 de gropari de la vreo 6 cluburi, plus oaspeţii ocazionali! Plan de bătaie afişat, bătut în prealabil la maşină de către Mihai Botez.
Tot ce înseamnă Vărăşoaia, şi nu numai, se ia de la zero.
Model de organizare militar:
-
trupe de suprafaţă, care ajung în tot felul de locuri exotice, dispuse între Stâna de Vale şi Izbucul Galbenei;
-
echipa cârtiţelor industriale, coordonată de István Kiss. Trupa mută nişte metri cubi de detritus şi produce Ponorul V12. Decorul este modificat substanţial şi în Vărăşoaia-Sud, V11, Padiş şi Valea Rea la Ponorul Betonierei;
-
echipa de duri: Zoli Kiss şi Horaţiu Corbeanu îl acostează pe Jóska Zih. Actualul Afluent Adrian din Valea Rea, este făcut ţăndări;
-
echipa topo, formată din umila mea persoană şi cei fraieriţi pentru durata a cel mult două ture de cartare.
Efortul principal al taberei a fost îndreptat însă spre strâmtoarea de la Aragonite din V5!
Faptul că oamenii erau hotărâţi, s-a văzut încă din prima zi a taberei, prin surprinzătoarea intrare la săpat, executată de Mihai Botez şi Călin Pop pe la ora prânzului. Dimineaţa următoare locul le este luat de către Radu Pop, József Zih şi Tibi Ille. Radu este în delir: simte avenul dincolo...
Mihai, Călin şi Zoli intră pe la prânz în V5. Schimbul (Radu, Jóska, Horaţiu şi Szabolcs) îi găseşte pe baricade.
De pe deal se aud voci. Sosesc Horaţiu şi Szabolcs, care raportează: Radu şi Jóska au trecut strâmtoarea. Au plecat în explorare pe la 6 dimineaţa. I-am aşteptat mai bine de o oră, după care fiindu-ne prea frig, am ieşit.
Urlete de pe deal. Jóska aleargă înnebunit spre tabără, anunţându-ne o veste proastă: Radu a rămas blocat în peşteră!. Stupoare generală...
"Am trecut destul de uşor prin strâmtoare, povesteşte Jóska. A urmat o galerie spaţioasă, nişte prăbuşiri şi apoi o sală cu un puţ larg în podea. Am făcut o traversare pe stânga şi am prins un râuleţ, pe care l-am parcurs până la o cascadă, accesibilă direct dintr-un târâş prin apă. Radu a coborât folosind unica coardă disponibilă şi a ajuns pe buza unui mare puţ..."
Ceea ce a urmat, personal nu am reuşit să înţeleg niciodată. Ce i-o fi apucat pe cei doi să interpreteze tocmai în găoaza aia nenorocită, adaptaţia postmodernistă a unei celebre drame veroneze, care printre altele, include un balcon şi o funie? Nu ştiu... Cert este că, legând laolaltă mai multe şnururi, şireturi şi batiste, Jóska i-a cororât coarda lui Radu, care după ce a legat-o de o septă, s-a avântat voiniceşte în hăul necunoscut...
Şi bummm! Tocmai în clipa în care protagoniştii noştri erau despărţiţi de un P7, inabordabil la liber, s-a întâmplat nenorocirea. Iar în vacarmul general al cascadelor, Jóska nu a putut înţelege decât ceva ce părea să însemne "CHEAMĂ ECHIPA DE SALVARE!"
Intrarea Avenului V5. Coboară Călin cu "banana salvaspeo" legată de gât. Urmez eu cu un teanc de funii şi tot felul de fierării, ajutat din urmă de Mihai şi Tibi. La intrare se aşează omul de legătură cu tabăra: István Kiss.
Verticalele Galeriei de Acces sunt coborâte efectiv prin sărituri. În mai puţin de 10 minute Călin depăşeşte Gaura de şoarece 1, unde Tibi Ille va rămâne de releu. În decurs de 30 de minute echipa se regrupează la Aragonite.
Cu schiţa lui Jóska în braţe, mă înfig în Gaura de Şoarece 2 în urma lui Călin. Vine prăbuşirea şi apoi sala cu puţ pe mijloc, care nu ne place de nici o culoare. Punem o balustradă. Într-un moment de linişte însă, parcă auzim ceva. E Radu... şi cântă!!!
Ne aruncăm pe galerie şi în scurt timp îl vedem. E întreg, e ud şi vorbeşte prostii. Ne întreabă dacă nu am adus cumva cu noi o funie, pentru a coborî mai departe... Bineînţeles îl înjurăm de mama focului, după care ne uităm la ceas: e 11 şi 45! La ora 12 şi 10 minute, datorită oamenilor de pe relee, vestea salvării ajunge în tabără.
Dar totuşi, ce s-a întâmplat? Radu, după ce a dobândit prin metoda teatrală descrisă, preţioasa coardă de Oradea, lungă de 20 m, a coborât în noul puţ. Problemele au început cu lungimea prea mică a funiei şi au continuat cu cele ale bogibbsurilor, care nu se pot monta prea uşor pe o coardă întinsă, mai ales dacă se coboară până la nod. Fiind sub cascadă, cu electrica slăbită, Radu a scăpat din mână una dintre scule, după care a dat alarma.
Neavând cordelină la el (toate erau pe cascada de 7 m), Radu, cu un blocator montat, îşi aminteşte de nodul Obendorfer, pentru care însă avea nevoie de capătul corzii. În hăul larg de 10 m, după mai multe pendulări, prinde o fisură pe un perete, reuşeşte să urce la liber vreo 2 m şi obţine suficientă coardă pentru a confecţiona nodul de urcare.
Cu momentul cheie depăşit, fiind "doar" ud complet, nu mai avea de îndurat decât frigul până la venirea salvatorilor.
Echipa de vârf: Radu Pop, József Zih, Szabolcs Szűcs, Mihai Botez; echipă de cartare: Paul Damm, Călin Pop. Joncţiunea echipelor are loc la -132, în dreptul unui meandru acvatic monstruos. Radu VREA însă ca avenul să continue; se dezbracă la slip şi trece de cei 8 m. Cocoţat fiind pe un nivel de eroziune situat ceva mai sus, ascult cu groază vestea: "Urmează un nou puţ!". Avenul V5 continuă...
Radu Pop şi Ovidiu Pop, susţinuţi până la gura avenului de către o echipă de speologi francezi ("Noi acolo nu ne băgăm!"), ating după o succesiune de puţuri largi cota de -188. Ovidiu Pop este exclus din Clubul de Speologie Politehnica, deoarece a deteriorat nişte neoprene într-o acţiune nepatronată de club.
Tabără SAS: 35 de participanţi, procent redus al oamenilor de tabără, obiective clare, dotare tehnică de excepţie, asigurată de Ioan Czibulák "Fóka". Scop: găsirea unui pasaj ocolitor al meandrului de la -131.
Genenatorul de curent, un monstru de 70 kg, este urcat pe Muntele Vărăşoaia. Prima echipă de căblari (oameni care întind cablul) formată din Szabolcs, Dumitru Ciocan, Lucian Forda şi subsemnatul, este surprinsă de viitură pe Galeria de Acces, la puţin timp după ieşirea scărarilor (Jóska, Gigi Frăţilă, Katalin Perényi şi Călin Pop). Aceştia, după cum le spune şi numele, au avut sarcina de a monta scări fixe din aluminiu, în perspectiva traficului intens preconizat.
Cablul ajunge la Aragonite. Gaura de Şoarece 2 este lărgită cu un rotopercutor HILTI.
Se lucrează în 3 schimburi a câte 5 ore pe zi, în echipe de 3-4 persoane, la un număr de 4 obiective. Se trece peste tot, însă continuările sunt nesemnificative.
Cablul electric ajunge la -132. Împreună cu Mihai Botez, în apă, adesea până la brâu, dăm la HILTI până rupem burghiul. Gata! Ori trecem prin meandru, ori renunţăm!
Echipă de vârf: József Zih şi Gigi Frăţilă. Serpaşi: Kati Perényi, Mihai Botez şi Szabolcs Szűcs.
Sala cu Aragonite; are loc racordul echipei de cartare (P. Damm, C. Pop, susţinuţi de D. Ciocan, L. Forda şi R. Haţegan) cu echipa de vârf. Vedem pe feţele lor, în zonele neacoperite de argilă, că sunt dezamăgiţi; au mai coborât doar vreo 100 m de la terminusul Radu-Ovidiu. Au dat de un sifon...
Ne luăm neoprenele, îi salutăm pe băieţi. Călin se înfige în meandru cu dezinvoltura-i caracteristică. Însă stupoare! Neoprenul este prea gros şi la nivelul pieptului, unde îi vine dublu, se înţepeneşte pe cinste. Se eliberează; încearcă din nou, rezultat identic; şi tot aşa, până când constatăm că suntem prea îngheţaţi pentru a mai continua.
Sala Mare. Ne întâlnim cu Szabolcs şi Radu Pop, ambii în mare formă. Vor să vadă capătul şi dacă se poate să îl depăşească. Ieşim plouaţi şi trişti.
Avenul trebuie cartat. Cu Jóska Zih ne luăm de mână şi îi dăm bătaie. Cel mai frumos a fost meandrul de la -132. Am jurat să nu îl mai trec de acum încolo. Era noroi, întuneric (probabil datorită faptului că nici lămpile cu acte în regulă, nu au fost proiectate pentru aşa ceva), ploua peste tot (citeşte: cascadă), iar topofilul lui Gigi funcţiona când avea chef. Ca într-un vis urât.
Însă l-am biruit. Chit că Jóska adesea mă trăgea ca pe un sac, sau că nu am avut "curajul" de a ne dezbrăca de neoprene la întoarcere după traversarea meandrului. Ajunşi afară, păream atât de victorioşi, precum nişte cârpe de spălat pe jos, în clipa în care ajung la tomberon. Dar noi aveam un atu faţă de ele: am atins cota de -273 m, în dealul din Vărăşoaia! Nu e prea mult, dar pentru noi totuşi era ceva...
Ne-am precipitat spre tabără, unde doar un mic foc mai sugera un efemer serviciu de veghe. Parcă era ceva în aer, ceva nedefinit, dar teribil de prezent.
Vărăşoaia s-a terminat. S-a terminat undeva foarte departe de locul unde speram să ajungem. S-a terminat la fel de neobservat precum a început... Nici măcar nu ne-am dat seama, că suntem de fapt ariegarda unei retrageri prea puţin glorioase.
Era o linişte grea în jurul focului. Doar lucirea unei sticle aproape goală, pe care ne-o pasam cu Jóska, ne mai aducea aminte de anii care au trecut. Şi nu mai era nimic de spus. Mă gândeam la Pali Matos. Era cu siguranţă alături de noi în acele clipe; venit de undeva de dincolo, din lumea neantului. Şi se auzea doar foşnetul surd al molizilor în noaptea fără stele...
